Prietenii nostri intimi sunt persoane importante si dragi, insa acestia intotdeauna vor astepta ca relatia sa fie simetrica, sa primeasca in masura in care ofera: timp, atentie, energie, sustinere, etc. Ei se vor stradui sa fie alaturi de noi in masura in care se simt capabili, dispusi si in masura in care propriile lor probleme nu ii preocupa. Ei ne vor privi prin propria lentila, prin prisma propriilor experiente si prejudecati. Orice relatie stransa are potentialul de a fi vindecatoare, si unii sunt suficient de norocosi sa aiba in jurul lor oameni care sa ii ajute sa se vindece, insa de cele mai multe ori nu se intampla asa.
In mod paradoxal, relatia terapeutica este una dintre cele mai intime, dar si cele mai formale relatii.
Este o relatie intima pentru ca ne putem simti liber sa spunem orice (sau cel putin asa ar trebui), cele mai intime, tabu, neconventionale sau incorecte politic lucruri care ne trec prin minte. Putem sa fim noi, exact asa cum ne simtim si cum gandim, fara teama de a fi judecati sau etichetati, si mai ales fara teama de a-l rani pe terapeut, ca va lua personal sau se va simti jignit de ceea ce ii spunem. Pentru a se putea pune pe sine in paranteza in acest fel incat sa se poata pune la dispozitia pacientului, psihoterapeutul are nevoie de multe ore de terapie proprie, pentru a se cunoaste suficient de bine incat sa isi poata da seama cum sa gestioneze relatia cu pacieintii fara sa se lase influentat de propria experienta personala, sa nu caute alte beneficii inconstiente, dar nici sa nu se impovareze excesiv cu “problemele” pacientilor. Acesta este un lucru pe care un prieten nu va putea sa il faca niciodata, din simplul motiv ca are o relatie personala cu dumneavostra.
Relatia terapeutica este asimetrica prin definitie. Pacientul vine si spune tot ce il framanta, ce ii trece prin minte si se asteapta ca terapeutul sa i se puna la dispozitie in timpul sedintei, sa fie atent la nevoile lui, sa il asculte si, evident, sa isi lase propriile nevoi si probleme la usa. Terapeutul trebuie sa se abtina de la orice autodezvaluire care nu este in interesul pacientului si al terapiei.
Formalitatea relatiei vine din faptul ca relatia se desfasoara intr-un cadru rigid, in aceiasi zi la aceiasi ora si acelasi numar de minute, pentru un tarif stabilit, in acelasi loc. In mod ideal cei doi nu se vor intalni niciodata in alt cadru decat cel din timpul sedintelor iar comunicarea din afara sedintelor este indicat sa fie cat mai redusa, doar strictul necesar.
Tariful reprezinta compensatia pe care psihoterapeutul o primeste in schimbul timpului si energiei sale, si fara aceasta componenta terapia este intr-un mare pericol. Terapeutul poate sa caute inconstient alt fel de satisfactii sau beneficii din relatia cu pacientul, care nu sunt explicite si nici stabilite de comun acord. De exemplu poate cauta admiratia pacientului, sau orice alt interes in afara de interesul personal al pacientului. Pacientul, pe de alta parte, daca nu va plati pretul sedintei se va simti incapabil, va acumula o ura inconstienta fata de psihoterapeut. Nu ma refer la cazurile in care psihoterapia este suportata de o institutie. Ca regula, pacientii care isi platesc singuri terapia o apreciaza si profita mai mult de pe urma ei, fata de cei care beneficiaza de ea gratuit sau este platita de altcineva.
Cadrul, reprezentat prin program si tarif, protejeaza relatia si pe cei doi participanti, lucrurile sunt clare si nu lasa loc de nici un fel de interpretare. Terapeutul nu cere si nu asteapta nimic altceva din partea pacientului decat sa vina la timp la sedinte si sa plateasca tariful. Pacientul este sigur ca psihoterapeutul va fi acolo pentru el de fiecare data, va avea in vedere interesul pacientului si al terapiei si ii va asigura confidentialitatea. Aceasta creeaza o stare de siguranta in care terapia se poate desfasura in bune conditii.
Pentru mai multe detalii despre modul meu de lucru va invit sa vizitati sectiunea FAQ.
