In principiu, pacientul este liber sa discute de orice il preocupa in momentul respectiv sau orice ii trece prin minte. Cu cat mai liber, cu atat mai bine! Dar exista o diferenta in abordari, in functie de scoala din care vine terapeutul si de personalitatea sa. La fel cum fiecare om este diferit la fel si fiecare psihoterapeut este diferit si are un stil de lucru personal, si asta este foarte bine!
In abordarile cognitive, comportamentale, centrate pe simptom si/sau solutii, in principiu terapeutul va va cere sa vorbiti despre “problema” cu care ati venit, va va pune intrebari in legatura cu aceasta, etc. De asemenea terapeutul va dori sa afle despre trecutul dumneavoastra, istoria dumneavoastra de viata, despre componenta familiei, unde ati crescut, care erau relatiile in familia dumneavoastra, etc. Toate aceste aspecte contribuie la formarea personalitatii individului si felul in care acesta va functiona in viata adulta.
Abordarea psihodinamica este mult mai flexibila, in sensul ca pacientul este incurajat sa spuna absolut tot ce ii trece prin minte, chiar daca pare irelevant pentru subiect sau “off topic”. Terapeutul nu vrea sa afle numai despre continutul ideilor si gandurilor pacientului, dar si felul in care acestea se leaga intre ele, felul in care se succed si se aranjeaza in matricea sa unica. Terapeutul are nevoie sa afle despre contextul general al vietii pacientului si mai ales despre istoria sa, relatata subiectiv. Si de obicei “diavolul” este in detalii, de aceea terapiile psihodinamice se intind pe perioade mai lungi si presupun mai multe sedinte pe saptamana.
Terapeutul va pune intrebari intr-o maniera blanda si fara a sugera sau insinua raspunsuri. De exemplu, daca pacientul nu vorbeste deloc despre un aspect important din viata sa, terapeutul va spune “Observ ca evitati subiectul X. Ma intreb ce anume va face sa evitati acest subiect”.
Deasemenea terapeutul va asculta cu atentie si fara sa judece orice subiect pe care il aduce pacientul in discutie, indiferent cat de trivial sau “off topic” ar parea. Daca pacientul nu doreste sa vorbeasca la un moment dat, psihoterapeutul va respecta tacerea si nu va face presiuni asupra pacientului sa vorbeasca.
Unii pacienti vin la sedinte cu o lista pregatita de subiecte, altii perioade indelungate vorbesc despre lucruri aparent “triviale” din viata cotidiana si sar de la un subiect la altul aparent fara legatura, iar altii uneori aleg sa vorbeasca foarte putin spre deloc. Exercitiul introspectiei si al asocierii libere se dobandeste in timp, si tine de structura psihica a pacientului, de felul in care se construieste relatia terapeutica dar si de frecventa sedintelor.
In concluzie, nimic din ceea ce spuneti nu este gresit sau inutil, iar sarcina terapeutului este sa asculte si sa acorde egala importanta tuturor continuturilor pe care pacientul le aduce in sedinta. Ideal ar fi sa va simtiti liber sa vorbiti in sedinte despre orice, de la tema, aparent, cea mai superficiala pana la subiecte considerate tabu.
